Cea
mai importantă luptă acum este lupta pentru cea de-a Patra Teorie
Politică. Aceasta este arma noastră, cu ea vom împiedica încadrarea lui
Putin aşa cum o doresc liberalii şi reafirmarea Rusiei ca prima putere
ideologică post-liberală luptând împotriva liberalismului nihilist de
dragul unui viitor deschis, multipolar şi cu adevărat liber.
Aleksandr Dughin este un politolog rus şi unul dintre cei mai influenţi gânditori geopolitici ai Rusiei de astăzi.
Totodată,
el este liderul Partidului Eurasiatic, care pledează pentru formarea
unui suprastat eurasiatic capabil să
se opună hegemoniei americane. Vă supunem atenţiei opinia profesorului
Aleksandr Dughin cu privire la evenimentele politice actuale şi
rădăcinile lor ideologice.
Viitorul război ca şi concept
Războiul împotriva Rusiei este acum cea mai discutată alternativă în
Occident. Este deocamdată
sugestie şi posibilitate. Se poate transforma în realitate în funcţie
de deciziile luate de toate părţile implicate în conflictul ucrainean:
Moscova, Washington, Kiev, Bruxelles.
Nu vreau să discut aici toate aspectele şi teoria acestui conflict.
Propun în schimb analiza profundelor sale rădăcini ideologice.
Viziunea pe care o am în legătură cu principalele evenimente se bazează
pe A Patra Teorie Politică, ale cărei principii le-am descris în cartea
mea cu acelaşi titlu, apărută în limba engleză la Editura Arktos, acum
câţiva ani.
Prin
urmare, nu voi studia războiul Occidentului cu Rusia evaluându-i
riscurile, pericolele, problematica, costurile sau consecinţele, ci
sensul ideologic al acestuia la scară globală. Voi analiza sensul unui
astfel de război şi nu
războiul-însuşi (real sau virtual).
Esenţa liberalismului
În Occidentul modern, există o ideologie dominantă – liberalismul. Are
multe tipuri, versiuni şi forme, multe neclarităţi, dar esenţa sa e
întotdeauna aceeaşi. Liberalismul conţine
în structura sa fundamentală subtilă următoarele principii axiomatice:
· individualismul antropologic (individul este măsura tuturor lucrurilor);
· progresismul (lumea se îndreaptă către un viitor mai bun, trecutul e întotdeauna mai rău decât prezentul);
· techniocraţia (dezvoltarea tehnică şi performanţa efectivă sunt
considerate drept maniera cea mai importantă de a judeca natura
societăţii);
· eurocentrismul (societăţile euro-americane sunt acceptate ca standarde de măsurare pentru restul umanităţii);
· economia e destin (economia liberă de piaţă este unica formă a
sistemului economic – toate celelalte tipuri trebuie reformate sau
distruse);
·
democraţia este regulă a minorităţilor (autoapărarea împotriva
majorităţii predispune mereu la degenerarea în totalitarism,
“populism”);
·
clasa de mijloc este singurul actor social real existent şi normă
universală (independent de acest fapt - persoana a dobândit deja sau e
pe cale să devină cu adevărat parte a clasei de mijloc, e reprezentată
momentan ca fiind clasa de mijloc);
·
o singură lume, globalism (fiinţele umane fiind în esenţă aceleaşi cu o
singură distincţie – una individuală – lumea trebuie integrată pe o
bază individuală, cosmopolitismul – cetăţenie a lumii).
Acesta
e centrul valorilor liberalismului, manifestarea uneia din cele trei
tendinţe generate în Iluminism, alături de comunism şi de fascism care
propun interpretări alternative ale spiritului extrem al Modernităţii.
In secolul XX, liberalismul şi-a înfrânt rivalii şi a devenit, după
1991,
singura ideologie dominantă la scară globală. Singura libertate de
alegere în regatul liberalismului global a fost între liberalismul de
dreapta, liberalismul de stânga sau liberalismul radical, incluzând
liberalismul de extremă dreapta, liberalismul de extremă stânga şi
liberalismul ultra-radical. Deci liberalismul a fost instalat ca sistem
operaţional în societăţile occidentale şi în toate celelalte societăţi
care se găsesc în zona de influenţă a Occidentului. De la un anumit
moment, acesta este numitorul comun al oricărui discurs “politically
correct”, marcă a celor acceptate de politica de masă ori marginalizate.
Însăşi bunul-simţ convenţional a devenit liberal.
Geopolitic,
liberalismul a fost înscris în modelul central al SUA, în care
anglo-saxonii sunt nucleul etic, iar membrii parteneriatului
euro-atlantic, NATO, reprezintă nucleul strategic al sistemului de
securitate. Securitatea globală a fost echivalată cu securitatea
Occidentului şi, în ultimă instanţă, cu securitatea Americii. Aşadar,
liberalismul nu e doar putere ideologică, ci de asemenea politică,
militară şi strategică. NATO este liberal la bază. Apără societăţi
liberale, luptă pentru liberalism.
Liberalismul ca
nihilism
Există
o prevedere a ideologiei liberale care este responsabilă pentru actuala
criză. Liberalismul este, în centrul său, profund nihilist. Setul
valorilor apărate de liberalism este, în esenţă, legat de teza
principală – libertate, eliberare. Dar libertatea, în viziunea liberală,
este în esenţă o categorie negativă: prevede să fii liber de ceva
(J.S.Mill), nu să fii liber pentru ceva. Nu este accesoriu, este însăşi
esenţa problemei.
Liberalismul
înseamnă lupta împotriva tuturor formelor de identitate colectivă,
împotriva tuturor tipurilor de valori, proiecte, strategii, scopuri,
finalităţi şi aşa mai departe, orice ar aparţine colectivului, cel puţin
ne-individualist. De aceea, unul din cei mai importanţi teoreticieni ai
liberalismului, Karl Popper (urmându-l pe F. v. Hayek) a stabilit în
importanta sa carte “Societatea deschisă şi duşmanii săi”, considerată
de G. Soros ca Biblia sa personală) că liberalii trebuie să lupte
împotriva oricărei ideologii sau filosofii politice (de la Platon şi
Aristotel la Marx şi Hegel) care ar propune societăţii omeneşti vreun
scop comun, vreo valoare comună, vreun sens comun. Orice scop, orice
valoare, orice înţeles al societăţii liberale (societate deschisă),
trebuie să fie strict individual. Deci duşmanii societăţii deschise
(actuala societate
occidentală de după 1991 şi normă globală pentru tot restul lumii e
considerată a fi precis acest model liberal al societăţii deschise) sunt
concreţi. Inamicii principali sunt comunismul şi fascismul (ambele
apărute din aceeaşi filosofie a Iluminismului cu concepte centrale
non-individuale – clasa la marxism, rasa la naţional-socialism, Statul
naţional – la fascism). Aşadar, sensul luptei liberalismului în faţa
alternativei Moderne existente (fascism sau comunism) este destul de
evident. Liberalii pretind că eliberează societatea de fascism şi
comunism, de cele două versiuni majore moderne (explicit
non-individualiste) ale totalitarismului. Lupta liberalismului în
procesul de lichidare a societăţilor non-liberale este destul de clară:
dobândeşte acest sens din însăşi existenţa ideologiilor care, în mod
explicit, refuză să accepte individul drept cea mai înaltă valoare. Este
destul de clar împotriva cui se
îndreaptă această luptă. Eliberare de ceva anume este stabilită ca o
ţintă. Dar faptul că libertatea (aşa cum e concepută de liberali) este
în mod esenţial o categorie negativă – nu e clar perceput aici. Inamicul
e aici şi este concret. Acest fapt conferă liberalismului conţinut
concret. Nu există societate deschisă iar existenţa ei factuală este
suficientă pentru a justifica procesul de eliberare.
Perioada unipolară: ameninţarea imploziei
In
1991, când URSS ca ultim oponent al liberalismului occidental a căzut,
unii occidentalişti (precum F. Fukuyama) au proclamat sfârşitul
istoriei. Destul de logic: nu mai exista nici un duşman explicit al
societăţii deschise – astfel nu mai exista istoria petrecută în timpul
Modernităţii, mai exact bătălia dintre cele trei ideologii politice
(liberalism, comunism şi fascism) pentru moştenirea Iluminismului. Din
punct de vedere strategic, acesta a fost momentul unipolar (Ch.
Krauthammer). Această perioadă 1991 – 2014 cu punctul central în atacul
lui Bin Laden împotriva WTC – a fost cu adevărat perioada de dominaţie
globală a liberalismului. Axiomele liberalismului au fost acceptate de
principalii actori
geopolitici - inclusiv de China (în economie) şi Rusia (în ideologie,
economie, sistem politic). Erau liberali şi ar fi fost liberali, nu încă
liberali, ne-liberali destul de liberali şi aşa mai departe. Excepţiile
reale şi explicite au fost puţine (Iranul, Coreea de Nord).
Deci lumea a devenit liberală în axiomatica sa ideologică.
Acesta
a fost în mod exact cel mai important moment al istoriei
liberalismului. Si-a învins duşmanii dar, în aceeaşi
măsură, şi i-a pierdut. Liberalismul este în esenţă eliberare, lupta
împotriva a ceea ce nu este liberal (încă sau deloc). Aşadar, tocmai de
la duşmani liberalismul îşi extrage adevărata raţiune de a fi,
conţinutul său. Atunci când alegerea nu e libertatea (lucru reprezentat,
la modul concret, de societatea totalitară), fie libertatea poate alege
libertatea neluând în considerare libertatea pentru ceva, libertatea ca
să faci ceva anume... Atunci când există societate non-liberală,
liberalismul este pozitiv. Începe să-şi arate esenţa negativă abia după
victorie.
După
victoria din 1991, liberalismul a trecut la faza sa implozivă. După ce a
învins şi comunismul, şi fascismul, a
rămas singur. Fără nici un duşman cu care să lupte. Si acesta a fost
momentul de început al luptei sale lăuntrice, curăţătorul liberal al
societăţilor liberale încercând să lichideze ultimele elemente
non-liberale rămase – sexismul, incorectitudinea politică, inegalitatea
dintre sexe şi rămăşiţele dimensiunii non-individuale a instituţiilor
precum Statul, Biserica şi aşa mai departe. Aşadar, liberalismul are
nevoie de un inamic de care să se elibereze. Altminteri, îşi pierde
conţinutul, nihilismul său implicit devine prea relevant. Triumful
absolut al liberalismului este moartea sa.
Acesta
este înţelesul ideologic al crizelor financiare de la începutul anilor
2000 şi din
2008. Succesele, iar nu eşecurile noii economii pur financiare (sau
turbocapitalism, potrivit lui G. Lytwak) sunt responsabile de colapsul
său. Libertatea de a face orice vrei, dar doar la scară individuală,
provoacă implozia personalităţii. Individul trece pe teritoriul
infra-uman, în domeniile sub-individuale. Si aici întâlneşte
virtualitatea. Ca şi vis sub-individual, libertatea de la orice. Aceasta
este evaporarea umanului. Imperiul Nimicului ca ultimă lume a victoriei
totale a liberalismului. Post-Modernismul îşi pregăteşte terenul pentru
această post-istorică şi autoreferenţiată reciclare a non-sensului.
Nevoia de Duşman a Occidentului
Puteţi întreba aici: ce naiba are toată chestia asta cu (presupusul) proxim război cu Rusia? Sunt gata să răspund acum.
Liberalismul
a câştigat la scară globală. Acesta este un fapt din 1991. Si a început
totodată să implozeze. A ajuns la punctul terminus şi a început să se
lichideze pe sine. Migraţia de masă, ciocnirea culturilor şi a
civilizaţiilor, criza financiară, terorismul virtual, ascensiunea
conflictelor etnice sunt mărcile apropierii haosului. Aşadar, acest haos
pune în pericol Ordinea. Orice fel de ordine, incluzând însăşi ordinea
liberală. Cu cât liberalismul este mai de succes, cu atât e mai aproape
de finalul său. Ca şi finalul lumii actuale. Aici ne ocupăm de esenţa
nihilistă a filosofiei liberale, de nimic ca şi principiu interior
(ego-)ontologic a libertăţii de la ceva anume. Arnold Gehlen, antropolog
german, a definit just individul ca “fiinţă privată de ceva”,Mangelwesen.
Omul
în sine nu e nimic. Preia tot ceea ce îl alcătuieşte de la societate,
istorie, popor, politică. Aşadar, dacă se întoarce la esenţa sa pură,
poate să recunoască acolo nimicul. Abisul este ascuns în spatele
fragmentelor de senzaţii, gânduri vagi, dorinţe obscure. Virtualitatea
emoţiilor subumane este un văl subţire îndărătul căruia e întunericul
pur. Aşadar, descoperirea explicită a ultimelor baze nihiliste ale
naturii umane este ultima realizare a liberalismului. Dar acesta este
sfârşitul. Ca şi finalul celor care folosesc liberalismul în scop
personal, beneficiarii expansiunii liberale, stăpânii globalizării.
Orice ordine cade într-o astfel de stare de urgenţă a nihilismului. Si
ordinea liberală, la rândul
ei.
Aşadar,
pentru a-şi salva statutul, beneficiarii liberalismului au nevoie de un
anume pas îndărăt. Liberalismul îşi va recăpăta sensul confruntându-se
încă odată cu societatea non-liberală.
Un
pas înapoi reprezintă singura modalitate de a salva rămăşiţele unei
lumi, de a salva liberalismul de el-însuşi. Aşadar, apare la orizont
Rusia lui Putin. Nu antiliberală, necomunistă. Întrucâtva nici prea
liberală, nici pe deplin liberal-democrată, nici suficient de
cosmopolită, nici atât
de radical anti-comunistă. Dar pe drumul devenirii liberale. Pas cu
pas. In procesul de ajustare gramsciană a hegemoniei, transformismul.
Dar în agenda globală a liberalismului (SUA, NATO) este nevoie de un alt
actor, de o altă Rusie care ar justifica Ordinea în tabăra liberalilor,
ajutând la mobilizarea Occidentului în afara problemelor sale interne,
amânând întrucâtva inevitabila erupţie a nihilismului lăuntric şi
salvând astfel liberalismul de la logicul apropiat sfârşit. De aceea ei
au nevoie disperată de Putin, Rusia, război. Este singura soluţie pentru
a opri haosul Occidentului şi pentru a salva rămăşiţele Ordinii.
In
acest jos ideologic, Rusia trebuie să justifice însăşi existenţa
liberalismului, deoarece însuşi duşmanul este cel care dă sens luptei în
sociatatea deschisă şi cel care ajută la consolidarea şi continuarea
afirmării sale globale.
Islamul
radical (al-Qaeda) a fost un alt candidat la acest rol, dar unui astfel
de inamic îi lipseşte statura. A fost folosit, dar la o scară locală. A
justificat intervenţiile din Afganistan, ocuparea Irakului, ajutorul
dat răsturnării lui Kaddafi, începerii
războiului civil din Siria. Dar a fost prea slab şi primitiv ideologic
pentru a reprezenta confruntarea adevărată de care liberalii aveau
nevoie.
Rusia – inamici geopolitic tradiţional al anglo-saxonilor – este cu mult
mai serioasă, ca duşman. Se potriveşte bine oricăror solicitări –
istoria şi amintirea războiului rece sunt încă vii în memorie. Ura faţă
de Rusia este lucrul cel mai uşor de provocat cu mijloace relativ
restrânse. Aşadar cred că acest război cu Rusia este posibil. Este
necesar ideologic, ca ultimă tentativă de a întârzia implozia finală a
liberalismului occidental. Un pas înapoi.
Pentru salvarea Ordinii liberale
Luând în considerare diferite niveluri ale acestui concept – „război cu Rusia”, sugerez câteva repere:
1.
Războiul cu Rusia ajută la amânarea dezordinii comune la scară globală.
Majoritatea ţărilor fiind implicate în economia liberală, împărţind
axiome şi instituţii ale democraţiei liberale şi fiind direct controlate
de SUA şi NATO, vor consolida o dată în plus latura Occidentului
liberal în vânarea non-liberalului Putin. Poate servi drept reafirmare a
liberalismului ca identitate pozitivă, atunci când identitatea-însăşi
este dizolvată de esenţa sa nihilistă
2.
Războiul cu Rusia va întări NATO şi majoritatea covârşitoare a
componentelor sale europene care vor fi obligate, odată în plus, să
considere hiperputerea
americană ca pe ceva pozitiv şi util, rămăşiţă depăşită a Războiului
Rece. In febra venirii ruşilor celor răi, Uniunea Europeană îşi va
construi o nouă loialitate faţă de Statele Unite, salvatorul său. Prin
urmare, rolul conducător al Statelor Unite în NATO va fi reafirmat.
3.
Uniunea Europeană se prăbuşeşte. Ameninţarea comună a ruşilor îi poate
împiedica eventuala scindare, mobilizând societăţile, insuflând o dată
în plus popoarelor dorinţa de a-şi apăra libertăţile şi valorile aflate
sub presiunea Imperiului lui Putin;
4.
Junta din Ucraina - de la Kiev are nevoie de război pentru a-şi
justifica toate fărădelegile puse la cale pe Maidan la nivel juridic şi
constituţional, pentru a suspenda democraţia (care le-ar împiedica
controlul în regiunile Sud-Estice majoritar pro-ruse) şi pentru a-şi
instala controlul şi ordinea naţionalistă prin mijloace externe;
Singura
ţară care nu doreşte acum războiul este Rusia. Dar Putin nu-i poate
lăsa pe radicalii anti-ruşi să înrobească o ţară cu jumătate din
populaţie de origine rusă şi cu multe regiuni pro-ruse. Dacă o face, va
fi învins şi pe plan
internaţional, şi intern. Astfel că acceptă, fără tragere de inimă,
războiul. Si, odată intrată în acest război, pentru Rusia nu este altă
soluţie decât să-l câştige.
Nu-mi place să speculez despre aspectele strategice ale războiului. Las
aceasta în seama altor analişti calificaţi. Aş dori să formulez câteva
idei despre dimensiunea ideologică a acestui război.
Încadrându-l pe Putin
Sensul acestui război cu Rusia este efort final de a salva liberalismul
de la implozie. Dat fiind acest lucru, liberalii au nevoie să definească
Rusia lui Putin, din punct de vedere ideologic – identificându-l, în
mod evident, cu inamicul societăţii deschise. Dar în vocabularul
ideologiilor moderne, există doar trei variante principale.
Liberalismul, comunismul şi fascismul (nazismul). E destul de clar că
liberalismul e reprezentat de toţi, mai puţin de Rusia (SUA, NATO,
Euromaidanul, junta de la Kiev). Aşadar, mai rămân
comunismul şi fascismul. Aşadar Putin e sovietic, KGB, comunist.
Această imagine va fi vândută către cel mai prost tip de public
occidental. Dar unele aspecte ale reacţiei patriotice ale populaţiei
pro-ruse şi anti-Bandera (apărarea monumentelor lui Lenin, portretele
lui Stalin şi amintirile din al II-lea război mondial) pot confirma
această idee. Nazismul şi fascismul sunt prea departe de Putin şi de
Rusia modernă, dar naţionalismul rus şi imperialismul rus vor fi evocate
în construirea imaginii Marelui Rău. Deci Putin e naţionalist, fascist
şi imperialist. Aceasta va avea efect asupra altor occidentali. Putin
poate fi ambele – comunist şi bolşevic simultan, deci poate fi descris
ca naţional-bolşevic (dar această imagine e cam greu de vândut
publicului occidental, post-modernist şi complet ignorant). Este evident
că, în realitate, Putin nu e nici comunist, nici fascist, nici ambele.
Este realist din punct de vedere
politic – de aceea îi place Kissenger iar Kissenger îl place, reciproc.
Nu are o anume ideologie. Dar va fi obligat să urmeze cadrul ideologic.
Nu este alegerea sa. Acestea sunt regulile jocului cu Rusia. Putin va
fi încadrat şi acesta este aspectul cel mai interesant şi cel mai
pasionant al situaţiei.
Principala
idee prin care liberalii vor încerca să-l definească ideologic pe Putin
va fi ca umbră a trecutului, ca vampir, “uneori, ei se întorc”. Aceasta
este principala motivaţie a pasului înapoi spre împiedicarea
liberalismului de la implozia finală. Principalul mesaj este că
liberalismul e cu adevărat viu şi plin de forţă deoarece există ceva pe
lume care să fie eliberat de
altceva. Rusia devine obiectul eliberării. Scopul este eliberarea
Ucrainei (a Europei, a umanităţii) de Rusia şi, în final, eliberarea
Rusiei-însăşi de identitatea sa non-liberală. Aşadar, avem duşman. Un
astfel de duşman furnizează liberalismului motivul de a exista, o dată
în plus. Aşadar, Rusia este înfruntarea dintre trecutul pre-liberal şi
prezentul liberal. Fără o asemenea înfruntare, nu mai e viaţă în
liberalism, nu mai există Ordine în lume, totul se dizolvă şi
implozează. Cu o asemenea înfruntare, gigantul în prăbuşire al
globalismului dobândeşte o nouă vigoare. Rusia e aici ca să-i salveze pe
liberali.
Dar
ca să procedeze la aceasta, Rusia trebuie încadrată
ideologic drept ceva preliberal. Aşadar trebuie să fie comunistă,
fascistă sau cel puţin naţional-bolşevică. Aceasta e regula ideologică.
Aşadar, lupta cu Rusia sau doar luarea în considerare a luptei cu Rusia
implică o sarcină mai profundă – încadrarea Rusiei din punct de vedere
ideologic. Se va realiza de la interior către exterior. Vor încerca să
oblige Rusia să accepte fie comunismul, fie naţionalismul sau vor trata
Rusia ca şi cum ar fi comunistă sau naţionalistă. Acesta este jocul
încadrării.
Rusia
postliberală: primul război 4TP
Ceea ce propun drept concluzie sunt următoarele.
Trebuie să eliminăm conştient orice tentaţia de încadrare a Rusiei ca
putere pre-liberală. Trebuie să nu-i lăsăm pe liberali să se salveze de
la apropiatul şi fatalul sfârşit. Nu trebuie să întârziem acest lucru,
trebuie să-l accelerăm. Ca să realizăm aceasta, trebuie să prezentăm
Rusia nu ca pe o entitate pre-liberală, ci
ca pe o forţă revoluţionară post-liberală care se luptă pentru o
alternativă de viitor a tuturor celorlalte popoare ale planetei.
Războiul rus nu va fi pentru interesele naţionale ale Rusiei ci pentru o
justă lume multipolară, pentru o demnitate reală şi o reală libertate
pozitivă – nu libertate de, ci libertate pentru. In acest război, Rusia
va deveni exemplul de apărare a Tradiţiei, a valorilor conservatoare
fundamentale, o eliberare reală exact de societatea deschisă şi de
beneficiarii săi – oligarhia financiară globală. Acest război nu este
unul împotriva Ucrainei sau a unei părţi a ucrainenilor. Nici împotriva
Europei. Este împotriva (dez)ordinii liberale mondiale, iar noi nu vom
salva liberalismul, ci-l vom ucide odată pentru totdeauna. Modernitatea a
fost, în esenţă, greşită. Noi suntem punctul terminus al Modernităţii.
Celor care au croit Modernităţii destin propriu, starea sa de
inconştienţă
înseamnă că e adevăratul final. Dar pentru cei care sunt de partea
eternului adevăr al Tradiţiei, al Credinţei, al esenţei spirituale şi
nemuritoare a omului, acesta va fi Noul Început.
Cea
mai importantă luptă acum este lupta pentru cea de-a Patra Teorie
Politică. Aceasta este arma noastră, cu ea vom împiedica încadrarea lui
Putin aşa cum o doresc liberalii şi reafirmarea Rusiei ca prima putere
ideologică post-liberală luptând împotriva liberalismului nihilist de
dragul unui viitor deschis, multipolar şi cu adevărat liber.
Traducerea de Alexandru Mîţă
Preşedintele Asociaţiei de Cooperare Strategică, Diplomatică, Economică, Culturală şi Educaţională cu Rusia şi Spaţiul Slav
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu