Corneliu LEU
AGRESAREA ROMÂNILOR PRIN AGRESAREA SENSURILOR POLITICE
După
război, când știm de multă vreme prea bine cine, ce si cum se arată,
două tabere - pe care, dacă nu le-ai văzut lipind afișele respective, nu
le-ai distins exact și nu le-ai putut demarca prea de bine în
omogenizarea ticăloșită a nereușitei noastre clase politice - se
definesc, culmea, abia acum, prin gura foarte mare cu care clamează.
Demască de mama focului, fie acuzându-i pe unii care nu au organizat
bine alegerile din străinătate, dar nedând nici o atenție la mult mai
gravele defecțiuni morale din țară, fie acuzându-i pe alții care,
chipurile, au manipulat nemulțumirile privind străinătatea pentru a
schimba votul, dar nedându-și seama că le fac acestora un compliment,
acordându-le mult mai multă influență electorală decât s-au dovedit a
avea, chiar și prin rezultatele primului tur. Și se-mpipotează clamând
asemenea prostioare fie dorind intenționat să deturneze, fie fără să-și
dea seama că deturnează de la adevărul despre sensul politic al
lucrurilor. Sens pe care electoratul l-a dat prin proprie voință, lucru
pe care nu sunt în stare să-l vadă. Și, mai ales, să vadă partea
încurajatoare, pozitivă, a unei asemenea resuscitări la
responsabilitatea civică sau, măcar, la voința multor alegători, mai
ales tineri, de a nu se mai lăsa manipulați. Ceea ce este, în fond, o
promisiune spre această responsabilitate civică pe care o vom dobândi
măcar prin generația care acum debutează electoral.
Și, dacă agresarea celor două substantive, despre sensurile cărora
mi-am propus să mă ocup, se poate explica încercând asupra lor o anume
hermeneutică, agresarea sensurilor pe care le-a căpătat votul de acum al
românilor nu se rezolvă prin explicații, ci prin măsuri de ecarisaj
politic. Am abordat în articolele trecute doi termeni ale căror sensuri
lexicale par foarte diferite: negocierea – termen mai amplu, presupunând
chiar existența unor tehnici și a unor cursuri de negociere care se
predau și se învață ca disciplină – aproape sinonimă fie cu „tocmeală”,
fie cu „tratative”, însemnând acțiunea de a discuta un preț de negoț sau
a trata căutând un numitor comun ori un compromis convenabil mai multor
tabere, în vreme ce derogarea, însemnând excepția de la prevederile
unui act normativ, se referă la favoarea suspendării unei obligații
legislative, statutare, sau de cutumă. Dar, demonstram eu, oricât de
diferite ar fi ele, supuse agresiunii unor manevre politice de proastă
sau rău intenționată calitate, în realismul lucid al opiniei publice
ajung să capete aceleași virtuți de alarmare: „Ni se pregătește ceva!” –
„Ăștia negociază... Desigur, în interesul lor și împotriva celui al
nostru”... „Ăștia au dat o derogare... Bine-nțeles că-n interesul lor și
nu în interesul nostru!” - Și, tot așa, într-o suită de raționamente
sau intuiții în care tot mai mult se precizează acel Ăștia, ca o entitate contrară Nouă, cei cărora ni se pregătește ceva și
trebuie să ne luăm măsurile de precauție. O entitate atât de contrară
încât, până la urmă devine chiar dușmănoasă, amenințîndu-ne și
obligându-ne să ne mobilizăm. Cum, de fapt, câteva milioane în plus față
de electoratul obișnuit la alegeri, s-au și mobilizat la 16 noiembrie,
aducând o răsturnare substanțială pe ultimele sute de metri.
Recunoscându-mi înclinațiile de om încrezător în capacitatea de decizie
socială a opiniei publice care-și poate amâna reacția dar, până la
urmă, nu are cum să nu plătească cu aceeași monedă adversitatea, adică
respingerea idealurilor sau intereselor în virtutea cărora se afirmă -
eu sunt convins că a fost vorba de o reacție adevărată, venită din
indignare. Consider firească și neinfluențată lecția dată de electorat
și pledez pentru motivele ei fie spontane fie prin acumulare în timp,
acuzând drept încă un act de superficialitate și de incompetență, dacă
nu chiar de rea credință, explicațiile celor care pretind că toți acești
oameni au fost manipulați... Că a existat o inteligență a
promptitudiini, fie ea și malefică, în a încerca să confiște această
nemulțumire și a dori să o manipuleze, asta e credibil. Dar a insinua că
electoratul care a provocat schimbarea, în majoritate tineret cu
substanțiale trepte de studii, a fost o simplă turmă mânată de niște
răuvoitori, asta e fie inconștiență și nepricepere politică ce se
pedepsește, cum s-a văzut, de la sine, fie rea credință politică, ce nu
trebuie iertată în nici un fel, până la excluderea din viața socială.
Pentru că, tocmai printr-o asemenea afirmație, politicienii respectivi
dovedesc faptul că nu doresc să lase a se pune degetul pe rană și, la
modul conștient, a se eradica rapid ceea ce societatea ar elimina mai
încet și cu mai multe convulsii. Pentru că, într-un mod dușmănos față de
cei pe care ar trebui să-i reprezinte, ei demonstrează prin asta că
nu-i interesează decât păstrarea propriilor privilegii pe care, ca o
ocultă suveică și le-au tot insinuat având pretenția ca noi să credem că
așa arată democrația, să-i suportăm și, dacă se poate, chiar să le
mulțumim pentru incompetența și modul corupt în care ne guvernează.
Asta este aroganța despre care toată lumea vorbește astăzi ca despre un
act intuit, dar nu prea bine configurat pentru percepția socială. În
asta constă fața ei hâdă, amintind că prin aroganță se caracterizează
birocrația dictatorială. O față care nu-și schimbă nici expresia nici
intenția, indiferent de vârsta miniștrilor de care domnul Ponta a făcut
mai mult caz decât despre orice aspect de fond sau de competență. Dar
nici de celălalt procuror de pe eșichierul nostru politc, doamna Monica
Macovei, nu mi-e rușine de vreme ce anchetele acestei săptămâni sunt
ocupate exact cu colegele lor de breaslă, chiar mai tinere decât ei.
Om bătrân, sperând și crezând în revirimentul pe care, iată, l-a și
demonstrat că-l poate aduce electoratul tânăr, pot eu fi convins cu
falsele argumente de tinerețe sau tinerime, prin care se fardează
necinstea și oportunismul politic? E un oportunism moștenit de ei ca
atare și n-are nici un fel de vârstă. Ci repetă aceeași ipocrizie care
nu ține seama de faptul că o societate este compactă în cultivarea
valorilor ei și, nici pe mine, nici pe cei de altă vârstă decât mine,
nici pe copiii noștri și nici măcar pe urmașii lor, nu-i încălzește cu
nimic faptul că România are corupți tineri, birocrați tineri, carieriști
politici duplicitari tineri, demagogi tineri, oportuniști tineri... și
lista poate continua încă mult, până la pușcăriașii tineri care se aleg
dintre aceștia.
Ne
convingem acum că asta a fost praf în ochi din partea actualei
guvernări. Și că, în lipsa unui ideal politic adevărat, încă există
neobrăzarea de a ni se mai arunca asemenea praf în continuare; încă se
sfidează, exact cu aroganța pentru care s-a plătit o parte din preț, cei
responsabili ne având bunul simț de a-și pune cenușă-n cap, ci căutând
explicații precum cele pe care le-am pomenit la începutul acestor
rânduri.
Iar
glasul din interior care vine să spună un asemenea adevăr, glas tânăr,
ca și al lor, e amenințat cu aceeași sancțiune statutară precum, știm
noi prea bine, în statutul cărui bătrân partid a existat.
Nu vreau să fiu esopic, așa că mă refer concret la declarația rostită
și, mai ales, susținută cu frumoasă demnintate de domnul Robert Negoiță
care, convins că, într-un fel sau altul, coaliția de astăzi tot va ieși
de la guvernare, atrage partidului său atenția în mod responsabil că,
astăzi, poate să o facă bărbătește și cu fruntea sus, în vreme ce altă
dată ar putea fi vorba de coada-ntre picioare.
Ceea
ce mă obligă să uit de obsesisa cu „jos guvernul!” pe care o are și a
tot avut-o românul în acest sfert de veac, tocmai ca să spun cu bucurie
și admirație : Jos pălăria!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu